O metoda americana la USH

Se apropie de sfarsit al doilea an de cand am introdus la Facultatea de Arhitectura din cadrul Universitatii „Spiru Haret”, la disciplina „Bazele Proiectarii”, adica la atelier, o noua programa tematica inspirata dupa metoda utilizata din anii ’60 in facultatile de arhitectura americane. Metoda aplicata pentru prima data de celebrii profesori Colin Rowe si John Hejduk si cunoscuta sub numele „9 patrate”.
In ce consta aceasta metoda care starneste si acum printre colegii de unioversitate vii dispute ?
Totul oporneste de la faptul ca in primul an de studii studentii nu stapanesc inca notiuni despre elemente constructive (notiuni tehnice in general, referitoare in special la sistemele structurale), pentru ca nu au parcurs cursurile respective. Ca atare exrcitiile se concentreaza mai ales pe notiuni de baza de compunere a spatiului si volumului arhitectural, pe invatarea principiilor de configurare spatiala si formala. Elementele structurale sunt predefinite, ca moduli structurali repetabili.
Pe masura ce se trece de la exercitii simple de compozitie formala la configuratii complexe sunt treptat introduse si elemente primare de natura functionala, ajungand in semestrul al doilea sa se studieze locuinta – intro prima etapa ca plan liber pe parter si apoi pe o structura etajata. Insasi elementele formale cu care se lucreaza sunt din ce in ce mai complexe, intro prima etapa fiind evitate formele curbe pentru ca la ultimul exericitiu sa le fie acordat studentilor un grad de libertate sporita in compunerea formala si configurarea spatiala, pentru a-i pregati ca, in anul II, sa treaca la o abordare mai complexa prin introducerea in studiu si a elementelor de natura structurala – zidarii, sarpante, etc.

Scrisoare de pe patul de moarte

Scrisoarea adresată ÎNAINTE DE MOARTE poporului român de ARHIMANDRITUL IUSTIN PÂRVU
·
·
Popor român !

– Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi!

Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut.
Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu – dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte.
De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut, crescut şi educat în graniţele sale?
Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.
Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ.
Scrierea sumeriană a apărut 1.000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul.
Cât timp o să te laşi neglijat?
Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii.
Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc.
Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare.
NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT.
De ce te laşi dezbinat?
Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului.
Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii.
Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria.
Când îţi vei revendica drepturile?
Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni.
De ce ai lăsat să se întâmple asta?
Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria.
Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma?
Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult.
Tu taci !!!
Astăzi, ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam.
Tu taci !!!
Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi.
Tu taci !!!
Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei.
Câţi dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ?
Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de caracter, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face figurine de plastilină din ei.
Tu taci !!!
Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii, linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, traseiştii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra privilegiile.
Tu taci !!!
Astăzi, parlamentul şi guvernul ţării, divăniţii de azi, arendează pământurile şi întreprinderile “nerentabile” la indicaţiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaşi străini, spunând că asta se numeşte privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peşcheşul, iar ţara rămâne pe butuci.
Tu taci !!!
Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse, pentru ca fiii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului,
sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care, habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită.
Tu taci !!!
Elemente din tezaurul ţării, sunt trimise “la expoziţie” în afara ţării şi uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos, nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele.
Tu taci !!!
Arhivele tării sunt cedate printr-o lege a arhivelor, străină de interesele naţionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea şi dovezile de unitate naţională.
Tu taci !!!
Slujbaşii ţării, căftăniţii, vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi, bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor, împart banii, apoi sunt “judecaţi” de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică “mulţumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”.
Tu taci !!!
Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine, iar Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranţa aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este urmarea politici sale dezastruoase, de parcă nimic din ceea ce se întâmpla românului azi nu i se datorează lui.
Tu taci !!!
Dispar din instituţii ale statului arhive cu invenţii şi inovaţii de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze, spun că nu e nimic deosebit.
Tu taci !!!
Şi se fură voturile, iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinşi cu vot dublu, nu dă nici un răspuns, deşi există dovezi că ai fost furat şi voinţa ta răsturnată.
Tu taci !!!
În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc, alţii se fac că lucrează, iar alţii mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor şi nu li se întâmplă nimic.
Tu taci !!!
Sistemul educaţional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absenţe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă dacă nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS.
Tu taci !!!
Dacă te îmbolnăveşti, nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele, s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă eşti operat cu faşele şi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis şi neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită şi ieşi cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare.
Tu taci !!!
Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român, chiar de Ziua Naţională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiştii Naţionalei României (de naţionalitate maghiară) la un meci cu selecţionata Ungariei, tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei şi pe cel al Ţinutului Secuiesc, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială.
Toţi tac !!!
Tu taci !!!
Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în buzunar şi îţi iau banii, pentru că eşti prea bogat în viziunea lor, sau nu meriţi ce ai câştigat, iar ţara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani, fără să le pese ce vor face şi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma.
Tu taci !!!
Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul şi ajutorul trădătorilor din fruntea ţării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire.
Tu taci !!!
Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează împotriva judecăţii pentru hoţiile şi prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, şi fură acoperindu-se unul pe altul.
Tu taci !!!
Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a Constituţiei ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul, dar să te mai consulte pe tine…
Tu taci !!!
Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ţara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul, pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi ţin pe jilţuri, fără să le pese de interesul naţiunii, trădând jurământul făcut la investire.
Tu taci !!!
ASTA SE ÎNTÂMPLĂ ASTĂZI, POPOR ROMÂN,
ŞI TU TACI !!!
Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută.
Dar tu popor român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul acestui neam.
Cât o să mai taci ?
Trezeşte-te, popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă dintr-o trăsătură de condei, tot ce ti-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii.”
Părintele Arhimandrit Justin

Mândria de a fi slugă

scris de acad. Augustin Buzura

Cred că în nicio ţară din lume nu se vorbeşte mai mult decât la noi despre lege, legalitate, Constituţie şi tot ce ţine de justiţie, prin aceasta din urmă înţelegându-se doar D.N.A. Experienţa arată că numai ea este mai presus de lege, de Parlament, de Guvern, de oricine şi de orice, doar D.N.A. nu plăteşte pentru greşeli şi nu dă nimănui socoteală.

Cei ce cunosc ori au trăit perioada de după război, a instalării şi a practicilor comunismului primitiv, vor spune ca şi mine, că am ajuns să retrăim cam tot ce ne-a fost dat să detestăm atunci, dar cu o şi mai mare greaţă. Bolnavilor de gargară pe marginea legilor, ar fi momentul să le amintim de Articolul 3 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1986, în care se stipulează, pentru a elimina orice dubiu, că: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare este Partidul Comunist Român.“ Dacă prin absurd s-ar acorda teoria cu practica şi s-ar înlocui, să zicem, procuratura cu Partidul Comunist, nu s-ar mira nimeni, cum nu s-a mirat nimeni când partide întregi au trecut peste noapte de la stânga la dreapta fără ca vreun membru, fie şi din greşeală, să se opună sau chiar să observe schimbarea. Şi, cum lesne se înţelege, toate se fac în numele interersului naţional, al imaginii României sau chiar al prestigiului României în Europa şi în lume, sintagme care, atât cât va dăinui biologic actuala clasă politică, ar trebui interzise, adică ferite de ridicolul în care au fost coborâte de casta prostimii cu ştaif.

Oare mai avem o ţară a noastră? Nu cumva suntem chiriaşii unui mall în faţa căruia se joacă demult o piesă tâmpită prin care ni se administrează subliminal altă istorie, alte valori şi credinţe încât am ajuns să nu mai ştim cine suntem. Oamenii s-au resemnat atât de mult cu falsurile şi abuzurile de orice fel, încât a spune adevărul, a arăta cu degetul hoţia, impostura şi mârlănia au devenit acte de curaj. Iar a avea curaj este un pericol pentru o putere ai cărei piloni de susţinere au devenit frica, delaţiunea şi ignoranţa. Cineva, mai stăpân pe sine şi mai detaşat de metodele enoriaşilor lui Stalin, şi-a amintit de o glumă veche pe care, actualizând-o, vom spune că este despre procurori; voi încerca să o transcriu în aşa fel încât să nu lezez obrazele subţiri ale patriei. Se zice că un cetăţean fugea odată mâncând pământul, înspăimântat de o echipă specializată în a tăia o anumită glandă masculină supranumerară.

Un cunoscut, văzându-l, îl întreabă ce are de fuge atât de disperat, dar aflând care era motivul fricii acestuia izbucneşte în râs: „Fugi degeaba, doar ştii că la tine nu-i cazul, ai şi tu două ca oricare alt bărbat!“ „Da, ai dreptate, atâta doar că ăştia mai întâi le taie şi abia pe urmă le numără!“ Aşa şi la noi, în ultima vreme: Beciul Domnesc a devenit un loc în care se face numărătoarea după tăiere. Privită din spaţiul respectiv şi prin lentilele procurorilor, ţara însăşi este un „grup infracţional organizat“, deşi, dacă inversăm termenii, cred că n-am fi atât de departe de adevăr. Procurorii şi-au dovedit eficienţa în lupta politică.

Alt stăpân, aceleaşi metode. Ei înclină balanţa în Parlament, în Guvernul României, în viaţa socială. Puterea lor destructivă este uriaşă. Ei îi pot da şi îi vor da preşedintelui nu numai „guvernul său“, ci şi ţara sa, adică, mai pe româneşte, moşia sa. Oricum, din Beciul Domnesc nimeni nu iese nepătat şi nimeni nu-şi mai poate continua cariera. Sigur, mulţi şi-au meritat şederea pe acolo, dar peste ei şi peste milioanele furate s-a aşternut liniştea, căci fără acele hoţii, unele funcţii, chiar cele mai înalte, n-ar fi fost posibile. Inscripţia de la intrarea în „Infernul“ lui Dante ar fi destul de potrivită pentru rezervaţia pomenită, deşi „Infernul“ lui Băsescu şi al lui Iohannis merită o alta, cu specific naţional, care să ne oblige pe toţi să ne amintim de anii în care ne-am dovedit laşi, incapabili să ne merităm libertatea dobândită de alţii cu mult prea mult sânge.

Câteva luni crezusem că domnul Klaus Iohannis s-a rătăcit pe drumul cel bun, dar s-a grăbit să nu ne lase prea mult timp pentru iluzii şi a optat pentru drumul cel mai bătut cu putinţă, al înaintaşului său, care i-a lăsat moştenire o echipă de oameni rodată, ascultătoare, dar cu vechi şi justificat abonament la Beciul Domnesc. Dacă aceştia au folosit bani necuraţi pentru a-i câştiga victoria în alegeri a lui Băsescu, au devenit ei cinstiţi şi curaţi în campania pentru alegerea actualului preşedinte? Cunoscători ai tuturor dedesubturilor, oameni cu o înaltă calificare la acest capitol, mai pot fi ei acuzaţi fără riscul de a zgudui tot lanţul de relaţii? După ce vor rezolva cu PSD-ul şi cu guvernul „nelegitim“, cum spune doamna Gorghiu şi papagalii ei, procurorii vor găsi alte priorităţi: poate că unii nu sunt destul de blonzi sau de înalţi, de exemplu, poate că planul de arestări al „Europei civilizate“ va fi îndeplinit.

Fără îndoială, există şi explicaţii logice ale cedării şi laşităţii generale în faţa ţuţărilor dictatorilor băştinaşi. Pe vremea Răposatului, orice ordin tâmpit, orice absurditate se justifica arătând cu degetul în sus: „Ãla“ şi „Aia“. Acum se bate cu degetul pe umăr, iar cei mai îndrăzneţi, „cunoscătorii“ „ştiu“ că voturile se numără în altă parte, că membrii unui obscur sinod diplomatic dau firmanele, iar haraciul este, de mai bine de un sfert de veac, ţara. Această ţară foarte bogată odinioară, care a rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogăţiile subsolului şi fără forţa de muncă. Un mall cât hotarele ei, dar cu mulţi săraci, mai ales cu duhul, şi cu cele mai performante lichele care se mândresc cu statutul lor de supuşi umili şi credincioşi celor mai puternici decât ei şi al căror dispreţ nu-i supără, dimpotrivă. Pentru mulţi acesta este şi o ciudată sursă de energie şi încredere. Ei au certitudinea că există atâta timp cât simt acest sentiment. Să dispreţuiască, dar atunci să mă dispreţuiască pe mine! Felul în care am pierdut toate cele mai înainte pomenite ar ocupa un loc de seamă în orice istorie a lichelismului naţional, dar şi a prostiei.

Asediul brutal, imediat după ultimul război, dar şi după Revoluţie asupra valorilor naţionale şi a tradiţiilor ar ocupa un loc de cinste chiar şi într-o Istorie universală a prostiei. Măcelărirea cailor odată cu apariţia primelor tractoare este un alt exemplu, luat la întâmplare. Numirea în funcţii de răspundere a ignoranţilor şi taraţilor. „Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti“? se întreba Arghezi. Astăzi, după nişte zeci de ani, am ajuns să fim din nou raiul diletanţilor, activiştilor, învârtiţilor şi veleitarilor care au infestat, incredibil de repede, apele curate ale Revoluţiei şi, fireşte, libertatea a îmbrăcat foarte repede uniforma lor.

Explicaţii?
Nu ştim să apăram ceva ce, până nu demult, n-am avut niciodată. Moise şi-a ţinut poporul în pustie până au murit toţi cei care au fost robi în Egipt. La noi, cei ce au fost robi în comunism nu mai au importanţă, dar ne înspăimântă urmaşii lor pentru care libertatea nu are nici un înţeles. Trăiesc într-un spaţiu fără valori, fără istorie, fără credinţă şi cu dispreţ pentru cultură şi educaţie. Altfel, europeni, anticomunişti şi vegetarieni care nu concep viaţa fără seminţe de cânepă. Vorbesc mai mult decât înţeleg şi, în comunicarea scrisă, pe facebook, desigur, folosesc pe î din i şi iubind diaspora pe care n-o cunosc îşi manifestă preţuirea pentru preşedinte. Alţii, din alte spaţii geografice şi spirituale merg în direcţia arătată de propria lor istorie şi civilizaţie, indiferent de dificultăţile de orice fel sau de sirenele care încearcă să-i atragă spre zări neaşteptate. Noi mergem pe drumul cel bun abia după ce le-am încercat pe toate celelalte. Mai există, ceea ce s-ar putea numi, povara libertăţii. Fromm dovedeşte că, pe lângă dorinţa înnăscută de libertate, există şi o dorinţă instinctivă de supunere. La autorităţi, la un conducător puternic, la diverse legi interioare ce ţin de convingeri, reguli cu care indivizii s-au născut etc. Poate fi la mijloc forţa energiei lor vitale sau o slăbiciune şi o neputinţă fundamentală, ba chiar şi conştiinţa insignifianţei.

Fromm a găsit în Fraţii Karamazov de Dostoievski un foarte convingător exemplu de incapacitate de a suporta libertatea: „… nu are o nevoie mai arzătoare decât aceea de a găsi pe cineva căruia să-i poată ceda cât mai repede posibil acel dar al libertăţii cu care el, nenorocitul, s-a născut“. Tot într-un anumit tip de slăbiciune trebuie remarcată şi pulsiunea sadică, adică plăcerea de a provoca celuilalt sau celorlalţi durere. Cei interesaţi de viaţa politică înţeleg foarte bine această nevoie atât de manifestă. Învingătorul nu se mulţumeşte să aibă totul, ci are nevoie şi de suferinţa celor învinşi.

La Beciul Domnesc stau nu numai hoţi şi învârtiţi, ci şi adversari, unii nevinovaţi. Alţii, terorizaţi de aceeaşi sete de sânge, îşi aşteaptă rândul la exterminare politică. Ţine aceasta de componenta sadică a învingătorului, despre care vorbeam, sau de un calcul rece, economic? Mai există vreun român bogat care să conteze în vreun top cât de cât serios? Dacă eşti bun pentru ţară, şi nu pentru dirijorii din umbră, există procurori pentru orice evadare din rând şi câte o cucoană care să te anunţe că eşti nelegitim. Dar la fel de trist, cel puţin la fel de trist, existã şi o mulţime care nu ţine seama de ceea ce a primit, ce distanţe şi pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă. Motiv să se simtă mai confortabil în… corul robilor.

LIMBA ROMÂNA, PATRIA MEA!

Suntem români pentru ca vorbim româneste. Nimic altceva nu ne defineste atat de fundamental: nici credintele, nici obiceiurile, nici granitele. In momentul in care vom inceta sa mai vorbim aceasta limba, nu vom mai avea identitate. Dar multi dintre noi am inceput deja sa o facem, fara sa stim ca suntem victimele unui adevarat razboi impotriva limbii romane.

Ganditorul de la Hamangia, Produsul unei spiritualitati avansate

Lingvistii isi imagineaza limba româna, din punct de vedere etimologic, ca pe un sandvis: chifla este elementul latin, care cuprinde o felie consistenta de sunca (influenta slava), cateva foi de salata (influenta maghiara, turceasca, greceasca, rusa, franceza si altele), si putina maioneza, dar foarte putina, pe post de resturi din substratul stravechi dacic. Desigur, stiinta poate defini limba româna cum considera ea ca e mai potrivit. Dar lingvistica singura, cu limitele ei, nu ne ajuta deloc sa intelegem cu adevarat ce (sau cine) este limba româna si care este rostul ei.
Limba română nu este latina plus slava, plus substrat, plus maghiara plus, plus, plus… Limba română este acea forma speciala sub care spatiul acesta geografic si spiritual dintre Carpati, mare, Dunare si dincolo de ele a capatat o identitate. Limba română nu este o simpla structura logico-lingvistica cu ratiuni de comunicare, rasarita intamplator la un moment dat dintr-o alta limba ori dintr-un amestec de limbi, ci, asa cum sunt toate limbile, cu un trup si un spirit, cu o istorie, un destin si un rost. Ea detine un nucleu, o esenta, care este una si aceeasi de mii de ani, cu mult inainte ca aceasta limba sa se fi numit „româna”. Pe acest ,,trup,, s-au asezat diferite haine, dupa imprejurari si moda: haina slava, cea turceasca, haina maghiara sau greceasca, jobenul frantuzesc sau jeansii americani.
Chiar si latina nu a fost decat o alta haina, mai groasa, mai rezistenta si mai de cale lunga, imbracata, intr-un anumit moment al istoriei, de acest nucleu stravechi. Si pentru ca aceasta haina a convenit din punct de vedere politic mai marilor vremii, dar nu era, totusi, decat o simpla imbracaminte, lingvistii au inceput sa NĂSCOCEASCĂ cum ca de fapt latina este si trupul, si spiritul limbii române. Au inventat peste o mie de cuvinte latinesti care stau, chipurile, la baza unor cuvinte romanesti, dar care in latina nu au existat niciodata !!! S-au dat peste cap ca sa demonstreze ca dacii si-au abandonat limba in favoarea latinei, chiar si acei daci – foarte numerosi – care n-au intrat niciodata in contact cu romanii. Au sucit pe toate partile limba româna pentru a o face sa intre in tiparul latin. S-au straduit sa ne convinga ca limba româna are o istorie recentă, că ea s-a „format” la un moment dat, cam pe vremea cand slavii dadeau târcoale la Dunăre.

Şi au reusit sa ne pacalească !!! Evident, din perspectiva strict stiintifica, respectand criteriile lingvisticii, ceea ce se vorbeste acum se poate socoti alta limba decat ceea ce se vorbea acum cateva mii de ani. În realitate este o iluzie, bine ascunsa ochilor nostri: esenta si spiritul limbii sunt aceleasi, doar „hainele” puse pe deasupra ne iau ochii, mereu altele, mereu mai colorate si mai inselatoare… Si numele, desigur: astazi ii spunem „limba româna”, dar ea este aceeasi limba carpatină a noastra de mii de ani, indiferent cum s-a numit in stravechime.

Spiritul limbii române
La o simpla rasfoire a Dictionarului Explicativ (DEX), constatam ca toate cuvintele limbii române vin de undeva: latina, bulgara, sarba, maghiara, turca, greaca, rusa, franceza, germana, engleza, italiana, tiganeasca si altele. Nu exista nici un cuvant atribuit vreunui strat mai vechi decat latina, in schimb, exista mii de cuvinte cu etimologie necunoscuta. Ar rezulta ca româna este un soi de amestec, care a luat tot ce a putut de la toate limbile cu care a intrat in contact, fara ca limbile cu pricina sa fi luat ceva de la noi. Stranie poveste! Cine poate explica misterul aparitiei limbii române dintr-o limba latina care a inghitit pe nerasuflate, ca un balaur, intreaga limba daca, si in care s-au amestecat, apoi, ca intr-un Babel absurd, aproape toate limbile Europei? Nu e nici un mister, caci adevarul este altul: multe din cuvintele considerate slave sunt, de fapt, dacice, iar slavii le-au luat de aici; multe cuvinte pe care noi spunem ca le-am luat de la maghiari, in maghiara au sensuri foarte restranse si maghiarii insisi nu stiu de unde le-au luat. Si foarte multe cuvinte si chiar structuri considerate latinesti, in latina nu au existat niciodata, ci sunt stravechi, carpatice… Aceste lucruri au fost spuse de lingvisti straini, care nu au nici un motiv sa masluiasca istoria limbii române.

Din pricina faptului ca noi credem in continuare in teoriile proclamate de savantii nostri (!), nu s-a gasit inca nimeni care sa incerce sa defineasca limba româna din singura perspectiva justa, aceea de dat sacru. Constantin Noica a aratat, citandu-l pe Eminescu, ca cuvintele cu cea mai mare incarcatura de semnificatii sau cu intelesuri netraductibile sunt intotdeauna cuvintele vechi, de la mosi-stramosi, nu cuvintele de ieri si de azi. Insa savantii nostri, tocmai pe acestea le ignoră sau le falsifică originea !!! Unde altundeva poti cauta spiritul limbii, daca nu in ceea ce a dainuit de secole, neatins ? Spiritul limbii se găseşte in felul in care sunetele se combina intre ele si sunt accentuate, dand nastere unei melodii aparte a limbii, in gramatica, in cuvinte si expresii care adesea nu pot fi traduse in alte limbi, in sensuri si imagini, in felul in care se imbina si se ordoneaza cuvintele, si in cuvintele insele, milenare, mii de cuvinte cu origine necunoscuta, despre care lingvistii nu vor sa pomeneasca niciodata sau le atribuie influentei altor limbi !!! Cand e vorba de elementul stravechi al limbii, ni se recita, batjocoritor: barza, viezure, mazare, de parca asta e tot ce ne-a ramas dupa tavalugul latin…

Oare de ce BUCURIA este numita cu un cuvant DACIC, pe cand tristetea, mahnirea, necazul, supararea, obida, jalea sunt luate de la vecini ? Poate pentru ca bucuria este sentimentul fundamental al fiintei umane, emotia care iti arata ca esti pe calea cea buna.
GÂNDUL, cel care leaga lucrurile si le gaseste sensul, este desemnat tot printr-un cuvant DACIC (unii lingvisti mai sustin si astazi ca ar veni din… maghiara !).
DOINA este un alt cuvant milenar, care transpune esenta sufletului ROMÂNESC, starea de dor. A mosteni nu putea fi decat un cuvant cu o viata de mii de ani !
La fel ca MOŞ si MOŞIE, din aceeasi familie.
VATRA este un cuvant DACIC sau chiar dinaintea dacilor.
La fel si CODRUL.
Cuvantul A INGROPA (si GROAPA) are si el o varsta de cateva mii de ani, iar exemplele sunt multe, multe, multe…

În dictionare nu se foloseste niciodata termenul de „DACIC” sau „substrat”. DEX-ul, dictionarul nostru de capatai, prefera sa spuna ca un cuvant este de origine necunoscuta decat sa admita ca este dacic !
Lucrarile de istoria limbii romane incep intotdeauna cu latina: ce-a fost inainte, nu conteaza, e considerat doar o „influenţă” minora, marginala…

Ceea ce sperie cu adevarat pe dusmanii identitatii noastre de neam si limba este continuitatea incredibila, de mii de ani, căci valurile istoriei si straturile ce s-au asezat pe deasupra nu au reusit sa modifice acest sambure puternic.

Razboiul impotriva limbii române

De aici porneste totul: de la presimtirea sau intelegerea rostului pe care il are limba română. Caci daca limba română este cea care dă identitate unui spatiu spiritual care sta la temelia Europei, este limpede ca cei ce doresc uniformizarea, stergerea diferentelor, globalizarea, au un dusman de temut in aceasta limba cu radacini milenare. Si nu este de-ajuns sa fie falsificate tratatele de istorie si de lingvistica, deoarece limba isi vede mai departe de menirea ei, pastrandu-si radacinile adanc infipte in pamant. Pentru ca limba romană sa-si piarda rostul, cei potrivnici actioneaza asupra vorbitorilor, ca intr-un veritabil razboi.

Exista un razboi impotriva limbii române, caci exista un razboi impotriva identitatii noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot taia radacinile este indepartarea de limba noastră.

Constantin Noica spunea ca vorbirea omului este fiinta lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie sa ii distrugi limba: atat istoria limbii, cat si spiritul ei.

Caile pe care se desfasoara lupta impotriva limbii romane si, implicit, a identitatii noastre, sunt numeroase. La nivel academic, savantii, fie ignoranti, biete marionete oportuniste, fie vanduti cu totul si potrivnici intereselor neamului, depun eforturi in a ne falsifica radacinile. De aici aversiunea fatisa, devenita un adevarat razboi, fata de civilizatia dacilor si fata de tot ce inseamna componenta straveche a limbii romane: cetati dacice lasate pe mana jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziaza in fata ideii cuceririi Daciei si a masacrarii dacilor care si-au aparat pamantul, dictionare si tratate ridicole, care cauta sa demonstreze ca dacii au renuntat brusc, definitiv si in masa la limba lor, iar limba româna este continuarea limbii latine, devenita imediat un „primitor universal”, o „limba ospitaliera” care a renuntat de buna voie la tot ce a avut specific si a luat de la altii tot ce are acum !

Mass-media este un alt canal prin care se duce acest razboi. Presa si internetul promoveaza cu mare insistenta saracirea limbii, mai ales in randul tinerilor. Este adevarat ca limba oglindeste realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevarat ca si noi suntem modelati, foarte subtil si eficient, de limba pe care o vorbim. Daca folosim zi de zi un vocabular sarac, vom deveni repede la fel de saraci in spirit. Lucrurile devin cenusii, totul este ori „mişto”, ori „naşpa”, nimic nu mai este „frumos”, „grozav” ori „minunat”. Începem să fim, sau suntem deja „cool” ori „trendy”, avem „joburi” de „manageri”, „merchandiseri”, „brokeri” ori „dealeri”, engleza ne sufocă, suntem invatati sa pretuim mai mult alte limbi decat a noastra, ajungem sa ne fie rusine sa mai folosim cuvinte romanesti curate. Rezultatul e sigur: in cateva generatii vom uita mai mult de jumatate din limba, vom face dictionare chiar si pentru româna ultimelor decenii si nu vom mai sti ca:
„Limba noastra-i limba sfanta,
limba vechilor cazanii,
care-o plang si care-o canta
pe la vatra lor, taranii”.

Europa românească

Dacia pe timpul lui Burebista, se intindea pe aproape intreaga Europa de azi ! Putini sunt cei care inteleg ce se intampla cu adevarat, caci pentru noi, limba materna este un lucru la fel de firesc ca si aerul pe care il respiram, si nu suntem constienti de schimbarile subtile care se produc in vorbirea noastra. Doar cei plecati departe stiu ce inseamna sa visezi romneste si sa tresari la auzul unei vorbe de acasa !!! Insa adevarata fata a acestui razboi s-a vazut si continua sa se vada in afara granitelor tarii, in comunitatile istorice de români, care cuprind cu radacinile lor aproape jumatate din Europa: din Rusia, Ucraina, Basarabia, pana in Ungaria si Croatia, din Serbia, Albania, Bulgaria, pana in Macedonia, Grecia si chiar Turcia. Istoria acestor români este incarcata de suferinta, iar astazi, desi traim in vremuri democratice, in cele mai multe dintre aceste teritorii limba româna e vorbita doar in soapta !

Istoricii din antichitate sustineau ca tracii erau cel mai numeros popor din lume, dupa inzi. Ei ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, Asia Mica si toata Europa de Sud-Est. Dacii, ramura nordica a tracilor, locuiau pe ambele maluri ale Dunarii, ajungand in nord pana la Carpatii Padurosi, in apus pana la Tisa si Morava, in rasarit, dincolo de Nistru, pana la gurile Bugului, iar in sud se intindeau pana la Muntii Balcani.
Vreme de patru secole, intre sec. III si VII d.Hr., Imperiul Roman a fost, practic, un imperiu de sorginte tracica: majoritatea imparatilor Romei si ai Bizantului, ca si multi generali, proveneau din randul tracilor si al dacilor nord-dunăreni.

Dupa ce granita de pe Dunare s-a prabusit, in Balcani au navalit slavii, avarii si alte neamuri, iar despre traci si daci nu s-a mai auzit mare lucru. Cartile de istorie nu-i mai pomenesc, de parca ar fi intrat in pamant. In realitate, cei mai multi au ramas pe vetrele lor, iar urmasii lor sunt toti cei ce vorbesc astazi româneste, de multe secole, in aceleasi teritorii. Nici o alta limba europeana nu a avut un astfel de destin.

In 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul „Timpul” urmatoarele cuvinte:

„Nu exista un stat in Europa Orientala, nu exista o tara de la Adriatica la Marea Neagra, care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in Macedonia si Tessalia, in Pind ca si in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia, pana sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa incepand, in toata regiunea Daciei Traiane, pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odessa si de Kiev”.

Mai tarziu, Nicolae Iorga spunea ca Romania reintregita de dupa primul razboi mondial se invecina tot cu români. Numarul românilor din jurul granitelor era, intr-adevar, foarte mare, aproape de trei milioane: intre 800.000 si un milion in Ucraina, aproximativ 200.000 in Bulgaria, aproximativ 300.000 in Serbia, in regiunea Timoc, si aproximativ 100-160.000 in vestul Banatului, intre 100.000 si 400.000 in Ungaria, intre 12.000 si 65.000 in Rutenia Subcarpatica, aflata in componenta Cehoslovaciei, intre 1919-1939. La acestia se adaugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromani din Albania, Macedonia, sudul Serbiei si sud-vestul Bulgariei, si cei 500-600.000 de aromani din Grecia, si inca vreo cateva zeci de mii de meglenoromâni si istroromâni, primii in nordul Greciei, ceilalti in Croatia. Numarul lor a scazut foarte mult, unele comunitati sunt chiar amenintate cu disparitia. Astazi mai trebuie sa-i mai adaugam pe romanii din Republica Moldova (cca trei milioane), ramasi dincolo de granite, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

(Sarmisegetuza)

(Razboinici daci

Procesiune dacica la Drobeta)

Peste tot, in toate aceste teritorii, românii au suferit amarnic timp de un mileniu. Au fost deportati si impraştiaţi, nu le-au fost recunoscute drepturile, nu au avut scoli si biserici, li s-au schimbat numele romanesti cu altele straine, nu li s-a dat voie sa se roage sau sa planga in limba lor. La fel s-a intamplat si cu românii din Ardeal, in timpul maghiarizarii fortate.

Astazi, in afara tarii, româna este oficiala doar in Serbia, si acolo doar in cazul românilor din Voivodina, in Republica Moldova, si pe Muntele Athos, la schiturile Prodromu si Lacu.
Insa românii din Timocul sârbesc nu sunt recunoscuţi nici acum ca minoritate românească, nici cei din Bulgaria, nici aromânii din Grecia, Albania ori Bulgaria, nici meglenoromânii.
In Basarabia, limba romana a fost numita „moldoveneasca”, pentru a i se sterge identitatea, in Transnistria, cimitirul soldatilor romani a fost arat si crucile aruncate la gunoi, in Ucraina a fost batut un preot roman si enoriasii sai, icoanele stropite cu motorina, iar biserica româneasca a fost gazata in timpul slujbei de Inviere. In Timocul sarbesc s-a dat ordin de demolare pentru singura biserica româneasca…

Toate s-au intamplat acum, in ultimii ani, iar lupta pentru deznationalizarea romanilor din afara granitelor este in plina desfasurare.

Europa s-a nascut in Carpaţi

Dar ce se întâmplă cu celelalte limbi ale Europei ? Sunt la fel de napastuite ? Acest razboi este doar al nostru, sau si al altora ?

Fiecare limba de pe lumea asta isi are istoria ei si propriul ei rost. Noi il stim pe al nostru si pe al limbii noastre. Multi savanti straini au demonstrat ca leaganul Europei nu il constituie civilizatia greco-romana, ci plamada etno-lingvistica din Carpati si de pe Dunarea de Mijloc pana la mare, cu cateva mii de ani inainte ca grecii si romanii sa fi iesit in lume. De aici au plecat oameni, idei, cuvinte, catre intreaga Europa, si fara acest nucleu dunarean-carpatic nu ar fi existat nimic din ceea ce astazi numim „Europa Clasică” !

Desigur, varianta oficială (!!!) a istoriei noastre sustine ca nu exista continuitate din acele timpuri pana astazi, ci au existat cel putin doua rupturi majore.
Prima, cand splendida cultura a neoliticului a fost spulberata de razboinicii indo-europeni, care au invadat Europa in epoca bronzului. Din acest cataclism ar fi rasarit dacii.

A doua, cand limba si civilizatia dacilor ar fi disparut, pentru totdeauna, in urma razboaielor cu romanii si a politicii de romanizare. Iar din acest cataclism am fi rezultat noi, românii.

Aceasta este politica de taiere a radacinilor, prin care am fost invatati ca noi, ca popor si ca limba, ne-am ivit aici de putina vreme. Dar exista destui invatati, in special straini, care contesta, unii, distrugerea civilizatiei cucutenienilor, altii, chiar venirea indo-europenilor, iar altii, insusi procesul de romanizare.
Si mai exista si o dovada scrisa, teribil de periculoasa pentru cei care vor sa ne vada dezradacinati: tablitele de la Sinaia. In aceste tablite, pe care toata comunitatea stiintifica se zbate zadarnic sa le declare falsuri, este consemnata limba dacilor. Iar aceasta limba nu este indo-europeana, dovada a faptului ca prima ruptura nu a existat si, in plus, contine multe cuvinte si structuri pe care noi le-am socotit pana acum ca venind in română din latină, dovada ca romanizarea este, cel putin in parte, o iluzie, si nici cea de-a doua ruptura nu a existat. Cu alte cuvinte, limba româna este, in esenţa ei, aceeaşi de mii de ani, in ciuda nenumaratelor straturi depuse pe deasupra.

Lingvistica românească nu are inca forta de a iesi din jocul tulbure pe care il face de un secol, nu e in stare sa caute in miezul lucrurilor si sa vada continuitatea de esenta a acestei limbi, care a dat identitate unei mari parti a Europei. Este un proces dificil, ce necesita mult curaj, caci nici o alta limba a Europei nu a avut un asemenea destin.

Dar cine sunt cei care au pornit si intretin acest razboi?

E greu sa le gasim un nume.
Sunt cei ce cauta sa uniformizeze lumea, sa topeasca natiunile si identitatile intr-o singura mare comunitate !!! Unii considera ca acesta e un lucru bun, ca trebuie sa tindem spre unitate. Poate este asa, dar nu aceasta e calea cea buna.
Dacă lumea s-a creiat atat de diversificată, trebuie sa respectam diversitatea. Fiecare limba oglindeste universul in felul ei si fiecare limba contine un ceva specific numai ei si nici unei alte limbi de pe lumea aceasta.
La fel, fiecare neam este o fiinta in sine, unica si irepetabila, definita prin limba sa. Nu putem participa la universal decat prin particularul care ne-a fost dat.
Şi apoi, limba si neamul, atat ale noastre cat si ale altora, nu sunt niste simple chestiuni politico-sociale, care sa poata fi manipulate !

Se vor gasi si unii, nu putini, care sa sustina ca tot ce se intampla este absolut firesc si ca nimeni nu are nimic cu noi si cu limba noastra. Mai mult, ca cei care sustin astfel de teorii sunt ori paranoici, ori nationalisti macinati de frustrarea ca nu am fost capabili sa ocupam un loc mai in fata pe scena istoriei. E problema lor ! Pentru cine are ochi sa vada, minte sa inteleaga si suflet sa cuprinda, noi nu am fost, intr-adevar, pe scena istoriei: noi suntem insasi aceasta scena !

Eminescu a intuit acest lucru, si dupa el si altii. Insa pentru a castiga acest razboi, trebuie sa fim constienti de valoarea nemarginită a limbii române.

A exprimat-o cel mai simplu si firesc Nichita Stanescu: „A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte” !

(am primit acest material prin e-mail de la arh.Dan Mihnea Radu)

O chestiune de respect de sine

Ce putem învăța de la veteranii altor popoare și de ce toată inteligența din lume nu poate compensa lipsa respectului de sine.

Am regăsit de multe ori, în cărți, discursuri motivaționale sau în filozofia colectivă, că modul în care ne privim și ne tratăm noi pe noi înșine devine, inevitabil, modul în care ne vor privi și ne vor trata ceilalți.
Ba chiar am dat din cap a acceptare, convinsă de acest adevăr perfect logic. Dar, pentru că multe dintre înțelepciunile vieții ne intră pe o ureche și fac imediat stânga-mprejur pe cealaltă, nu m-am priceput niciodată prea bine să parcurg drumul de la înțelegere la implementare în existența mea zilnică.

Apoi am citit, într-o carte scrisă de o franțuzoaică care și-a petrecut o bună parte a vieții în Japonia, un lucru ținând de filozofia niponă care mi-a scurtcircuitat aceleași sinapse bătătorite deja de adevărul de mai sus.
,,O persoană cu adevărat liberă este cea care-și permite să refuze o invitație la cină fără să ofere niciun pretext”. Cât de elocvent, cât de eliberator, cât de greu de pus în practică.

Ambele revelații au ajuns să ocupe câte o filă în caietul cu citate pe care-l țin de la 16 ani, atent înregimentate în categoria lucrurilor deștepte, de recitit din când în când și de uitat invariabil în dimineața zilei următoare.
Până când, la începutul acestui an, în timp ce încercam să-mi ordonez ,,to do”-urile pentru următoarea perioadă, mi-am dat seama că ultima persoană pe lista mea de priorități ajunsesem chiar eu.
Și, pentru prima dată, am înțeles ce înseamnă libertatea despre care vorbeau japonezii și respectul pe care trebuie să-l soliciți, nu să-l lași la discreția altora. Un respect înțeles ca timp cerut pentru tine, ca egoism sănătos, ca așteptări pozitive și ca refuz al tuturor lucrurilor care nu te reprezintă.

Realist vorbind, ultimii cinci ani au fost mai mult despre alții decât despre mine și, contrar logicii, mi-a plăcut acest lucru fiindcă de cele mai multe ori m-a făcut să mă simt utilă și să simt că am un scop și o menire.
Dacă aveam vreo programare la medic, vreo rezervare la restaurant, vreo întâlnire la film sau vreo petrecere privată de bifat, iar programul meu pe ziua respectivă se aglomera în mod neașteptat cu vreo întâlnire, un eveniment sau o solicitare din partea unui prieten, acelea erau primele liniuțe tăiate cu cerneală albastră. ,,Lasă că fac altădată”, ,,Săptămâna viitoare”, ,,Luna viitoare”, ,,Nu e momentul”. Până când, trăgând linia sub mine, am constatat că toate micile mele răsfățuri sau nevoi personale stăteau sub semnul lui ,,Când o să am timp”. Adică, având în vedere antecedentele, niciodată.

Săptămâna aceasta, în timpul unei călătorii – în scop profesional – la Munchen, am ales să iau prânzul într-unul dintre localurile cochete din Marienplatz, în centrul orașului. La sosirea mea, totul era gol. ,,Aș vrea o masă pe terasă, vă rog”, i-am glăsuit politicos chelnerului, care – la fel de reverențios – a dat din cap a negație. ,,Totul este rezervat, ne pare rău, vă mai putem găsi o masă doar înăuntru, cu puțin noroc”. M-am uitat în jur, la cele aproape 40 de mese gol-goluțe și m-am simțit ca la ,,Camera Ascunsă”. ,,Dar nu e nimeni”, am exclamat eu, mirată. ,,Nu e acum, dar să vedeți în zece minute”, a zâmbit băiatul.

Uitându-mă la ceas, mi-am dat seama că avea dreptate. Cum putusem să uit? Era ora 12 fără cinci minute, iar în toate țările civilizate, intervalul 12-14 este dedicat mesei, fără excepție. N-o să vezi vreodată un elvețian, un neamț sau un francez care să-și ia masa de prânz la ora patru, fiindcă a avut rapoarte de făcut și n-a putut să plece, nici vreun englez care mănâncă peste tastatatura computerului un Snickers cumpărat de la automat, fiindcă are prea multe de făcut și nu-și permite să plece o jumătate de oră din birou. E o regulă nescrisă, pe care toată lumea o respectă și care a devenit o realitate ce dictează inclusiv programele restaurantelor și ale cafenelelor.

În nici zece minute, localul pustiu la venirea mea s-a umplut de râsete, chicoteli, discuții gălăgioase și solicitări făcute cu mâna ridicată în aer. Familii cu copii, cupluri ieșite în pauza de prânz, pensionari veniți la o șuetă și chiar oameni singuri, precum domnul de la masa de lângă mine – care avea ușor 80 de ani, dar ieșise la masă îmbrăcat elegant, în pantaloni cu dungă, sacou și cămașă, cu o pălărie extrem de șic și lavalieră la gât.

A cerut o salată de creveți, pe care a mâncat-o cu înghițituri mici și gesturi elegante, fără să privească în telefon, fără să vorbească cu nimeni, fără să se concentreze pe nimic altceva în afară de mâncare. Și-a savurat apoi în tihnă un espresso lung, privind amuzat la vacarmul din jur, după care s-a ridicat, îndreptându-se cu pași mici către zona pietonală de promenadă. Iar eu, privindu-l pe el, mi-am reamintit ce înseamnă acel respect despre care citim în cărți. Să știi să-ți faci bucurii zilnice, să ai grijă să-ți fie bine, să te bucuri de viață chiar dacă nimeni nu te privește. Să te respecți înseamnă să-ți faci timp pentru tine și să alegi să petreci frumos acel timp, chiar dacă ai 20, 50 sau 80 de ani. Să privești oamenii, să te uiți la vitrine, să citești un ziar, să-ți mai dorești lucruri, chiar dacă ești doar ,,tu cu tine”.

Dincolo de considerentul financiar, care încetinește sau anulează multe vise, ceea ce mă întristează la mentalitatea românească este lipsa acestui respect de sine, care să ne permită să ne ridicăm deasupra circumstanțelor zilnice, deasupra regimurilor politice și chiar deasupra trecerii timpului. Am auzit de prea multe ori ,,Ce să-mi mai doresc la vârsta mea?”, ,,Ce pot eu să mai fac după 50/60/70 de ani?”, ,,Ce rost mai are să fac asta sau asta acum?”, toate izvorâte din obișnuința de a fi mereu utili, de a avea un scop pus în slujba altora, de a ajuta, de a face și de a ne pune mereu pe ultimul loc. Când nu mai lucrăm, nu mai avem copii de crescut sau nepoți de îngrijit, brusc ne simțim fără niciun țel, fiindcă ideea de a petrece timpul doar fiind fericiți cu și pentru noi înșine este un concept total străin și de neimaginat.

Mai mult, spre nefericirea noastră, suntem și un popor care glorifică sacrificiul. Pentru job, pentru familie, pentru copii, pentru soț. Am auzit multe mame tinere care se laudă în gura mare că s-au abandonat pe sine pentru copil și că nu le mai interesează nimic legat de ele însele, uitând că acel copil va replica și el, cândva, modelul pe care l-a văzut acasă. Mulți angajați care consideră că petrecutul weekendurilor la serviciu e un act de noblețe care le va asigura gloria eternă și o plăcuță bătută în litere de aur pe clădirea firmei la care lucrează, uitând că nimeni nu e de neînlocuit și că timpul trece ireversibil în defavoarea lor. Am cunoscut proaspete soții care, odată văzute cu verigheta pe deget, au găsit că aspectul fizic, micile bucurii individuale sau timpul petrecut cu prietenele sunt chestiuni neglijabile, pe principiul ,,Doar sunt femeie măritată, ce-mi mai trebuie?”.

Ați auzit vreodată teoria ,,punerii ouălor în același coș”, pe care o folosesc uneori brokerii pentru a explica de ce nu e bine să-ți investești toți banii într-un singur loc? Prea mulți dintre noi facem exact asta cu timpul și energia noastră: ne raportăm la alții înainte de a ne raporta la noi înșine și ștergem totul din viața noastră de dragul unui singur om, a unei singure activități, a unui singur scop. Nici măcar nu încercăm să atingem un echilibru, fiindcă găsim o plăcere inexplicabilă în a fi ,,mamă eroină”, ,,erou al muncii”, ,,nevastă-model” și alte principii de pe vremuri, declinate în varianta capitalistă și de secol XXI.

Deschideți televizorul la ora știrilor, indiferent de canal, și veți auzi aceleași exprimări abrazive pentru ureche. ,,O bătrână de 55 de ani…”, ,,Doi bătrâni de 60 de ani…”. ,,Unui bătrân de 58 de ani i s-a făcut rău în prima zi de caniculă”. Apoi deschideți un jurnal similar al unei televiziuni franceze, germane, spaniole sau italiene și căutați – în zadar, vă asigur – o exprimare similară. În Occident, oamenii ajunși la vârsta pensionării sunt numiți ,,veterani”, ,,seniori” sau ,,domni/doamne venerabili/e” cu respect și diplomație.

La noi sunt ,,bătrâni”, ,,bătrâne”, ,,moși”, ,,tatăi” și ,,mamăi”. O mostră de ignoranță sau doar simptomul unei societăți în care nu mai reprezinți nimic în momentul în care nu mai poți SERVI cuiva, nu mai poți plăti rate la bancă, școli particulare, abonamente la fitness și nu mai poți semna condica în fiecare dimineață la 9? După o anumită vârstă, românii ajung să se considere inutili și fără țel, iar societatea nu face decât să le confirme acest lucru, umilindu-i în fel și chip. Și nu, nu e vorba doar de bani, e vorba în primul rând de atitudinea față de propria persoană și de ceea ce ești dispus să accepți sau nu. Deloc întâmplător, imaginea oricărei doamne trecute de 70-80 de ani care se încăpățânează să-și păstreze bunul-gust și cochetăria trezește la noi exclamații pe care le-am auzit de nenumărate ori: ,,O babă nebună”. Adică, ce-i mai trebuie, la vârsta ei, să-și pună o rochie elegantă, o pereche de pantofi frumoși și să-și aranjeze părul? Ce-i mai trebuie respect de sine și cochetărie, dacă nu mai are 18 de ani și ,,90-60-90”?

Privindu-l pe bătrânelul german, mi-am adus aminte și de doamnele cochete din cafenelele pariziene pe care le admirasem de atâtea ori, de bătrânica simpatică dintr-un boutique londonez, care proba cercei vintage, de bunica unui fost coleg american de la masterat, care își petrecea după-amiezele citind reviste de modă și colindând magazine de antichități. Și, în ultimă instanță, de propriul meu bunic, care la 91 de ani nu rata nicio știre, niciun ziar și nicio revistă de economie și politică, care comenta cu entuziasm fiecare meci de la campionatul european, ba chiar își făcea planuri și croșeta pronosticuri pentru Cupa Mondială care urma peste patru ani. Și, punând laolaltă toate adevărurile ignorate pe care le-am citit de-a lungul vremii, mi-am dat seama că așa vreau să fiu și eu peste 40 de ani. Doar că, pentru ca asta să se întâmple, trebuie să încep de acum. Fiindcă ceea ce tolerezi la 20 sau la 30 de ani ajunge să fie destinul tău la 50, 60 sau 70.

Și nu, nimic din cele de mai sus nu ține de alții. Nu trebuie să te războiești cu nimeni, nu trebuie să închizi uși în nas, nu trebuie să bați cu pumnul în masă. Trebuie doar să faci alegeri mai deștepte, să faci loc, delicat, pentru mici bucurii semnificative, să spui un ,,nu” elegant atunci când cineva vrea să profite de timpul, energia și bunăvoința ta, să nu te arunci cu capul înainte în orice proiecțel, doar ca să-ți arăți disponibilitatea și să speri că vei contabiliza niște bile albe pe o tabelă imaginară și inexistentă, să nu zici niciodată, ,,O să am timp de mine mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare, după ce copiii intră la școală, după ce, după ce, după ce”. Dacă nu îl smulgi tu cu bună-știință din ghearele vieții, e posibil ca acel timp să nu vină niciodată.

(primit prin e-mail de la arh.Dan Mihnea Radu)

SECRETUL FINLANDEZILOR

de la Igor Spantulescu
De ce este atit de obisnuit ca in Finlanda, un adolescent normal sa termine primele 12 clase cu medii excelente, vorbind o engleza perfecta si citind o carte pe saptamina?
07:45
– Saili (15 ani) asteapta autobuzul urban care il va lasa la poarta scolii (nu exista autobuze scolare).
Autobuzul trece la fiecare 5 minute.
Finlandezii incearca sa-i faca pe fiii lor sa fie independenti de mici.
Pe foarte putini dintre ei, parintii lor îi duc cu masina pina la scoala.
Biletul este subventionat de catre municipalitate.
Conform legii, niciun elev nu poate locui la mai mult de 5 km de scoala. In exterior, instalatiile scolii dau o impresie spartana.
Niciun muc de tigara, nicio hirtie pe jos, niciun grafitti pe ziduri.
09:15
– Orele de 45 de minute.
Finlandezii mizeaza pe studiile de limba materna, matematica si engleza. 75% dintre materii sunt comune in toata tara . Restul il alege scoala, in acord cu profesorii, parintii si elevii.
Orele sunt scurte, intense si, mai ales, foarte participative. In interiorul scolii, curatenia este si mai evidenta.
Totul pare recent dat in folosinta. Pe banci si pupitre nu sunt semne, si nu se scrijeleste nimic.
Scoala este publica si, bineinteles, gratuita, dar cu instalatii demne de un colegiu „scump” din Spania.
Salile de cursuri dispun de ecrane gigant de plasma cu TV in circuit inchis, acvariu de 200 de litri cu pesti tropicali, bucatarie completa, dispozitive audiovizuale, aer conditionat, multe plante.
Fiecare doi elevi au cite un calculator.
O duzina de masini de cusut in sala de croitorie, aparate de sudura, scule de timplarie, schiuri… O sala de sport acoperita, un auditoriu pentru orele de teatru si o sala de mese cu autoservire.
Cartile sunt gratuite, materialul scolar e gratuit, mincarea e gratuita.
12:00
– Mincare calda, nutritiva si gratuita.
Saili are o jumatate de ora pentru prinz, la restaurantul scolii.
Legea finlandeza obliga ca meniul sa fie gratuit, nutritiv, si cu multe feluri de salate si fructe.
Se bea apa sau lapte. Costurile le plateste municipalitatea fiecarui oras.
Daca orele se prelungesc pina dupa amiaza, scoala are obligatia de a oferi o gustare elevilor.
16:05
– Inapoi acasa, Saili joaca hockey cu fratele lui mai mic.
Nu exista delincventa, strazile sunt sigure.
Cind se lasa seara, Saili si fratele lui, care au invatat sa gateasca la scoala, pregatesc cina pentru parintii lor, daca acestia intirzie la serviciu.
18:30
– Cina si sauna (aceasta, de 3 ori pe saptamina) sunt momentele in care familia se afla impreuna.
Se converseaza mult, mai ales despre proiectele copiilor, dorintele, progresele si nevoile lor.
Dar in aceeasi masura, se fac si planuri de vacanta pentru toata familia, in comun.
20:15
– Temele si la culcare.
Copiii finlandezi au foarte multe teme de casa, desi Saili le termina rapid, intr-o ora sau doua, pentru ca de-abia asteapta sa se urce in pat si sa citeasca Harry Potter in engleza.
Pentru Saili, scoala este ca un serviciu.
– „Daca un copil doreste sa studieze, poate sa ajunga medic sau judecator sau inginer, chiar daca familia sa este una saraca”.
– Educatia fiecarui copil costa statul finlandez 200000 de euro, de la gradinita pina la absolvirea unei universitati.
„Sunt banii cel mai bine folositi din impozitele noastre”.
– Studentii platesc doar cartile si mincarea (2.50 euro la restaurantul facultatii).
Apoi, statul îi ajuta sa se emancipeze dindu-le subventii pentru inchirierea unei locuinte si primul salariu.
– Elevii au un respect total fata de profesori, si se vede in orice moment politetea in relatiile dintre ei.
Nu poarta uniforme, dar sunt intotdeauna simplu si corect imbracati si pieptanati.
– Intr-o scoala din centrul capitalei Helsinki , sau dincolo de Cercul Polar, nivelul este acelasi.
Sistemul educational nu este elitist si nu urmareste producerea de genii, ci atingerea unui nivel general mediu cit mai inalt.
– Presedinta Finlandei, Tarja Halonen, licentiata in Drept si profesoara:
„Cind îi cert pe studentii mei, le spun ca irosesc banii contribuabililor”.
– Nu exista repetenti, desi nu exista decit o singura oportunitate de a lua un examen, „pentru simplul motiv ca viata insasi nu se traieste decit o singura data”.
Se studiaza pina cind se ia examenul, dar promovarea in anul urmator este automata.
– „Ziua de lucru” a lui Saili este intensa, de la 8 pina la 3.
Orele sunt insa scurte, de 45 de minute. Una dintre recreatii se petrece obligatoriu afara, in aer liber.
Se stimuleaza rationamentul critic inaintea memorizarii mecanice.
Orele sunt relaxate, cum ar fi cursurile de dansuri de salon, teatru, arta digitala, coafura, arte martiale, hockey, schi de tura, gastronomie, primul ajutor, dulgherie, mecanica sau muzica.
Elevii cinta la vioara, chitara electrica sau la ce prefera.
Si, inca odata, se incurajeaza gindirea critica si se discuta.
– „Saili inca nu s-a hotarit ce vrea sa faca mai incolo. Chimie, medicina veterinara sau creatie de jocuri video.
Il intreb daca este fericit. Fara sa clipeasca, imi raspunde – ” da.”
Dar exista un secret:
Pe la anul 1600 s-a legiferat ca cine nu stie sa scrie si sa citeasca nu are voie sa faca copii!!!
Trimiteti textul tuturor profesorilor, parintilor si bunicilor pe care-i cunoasteti !

O fabulă

A fost odată o tânără fată, absolventă a unui colegiu, care dorea din tot sufletul să ȋnvețe să gătească: și nu numai junări sau cotlete de miel și supe din pachet, ci mâncăruri care să dovedească originalitate și imaginație – o adevărată cuisine à la Savarin.

Şi totuși, oricât de mult s-a muncit, nu reușea să gătească.

“Să plâng nu mi-ar fi de folos – a suspinat ea. Trebuie să mă folosesc de rațiune. Trebuie să gătesc, după carte.”

Şi astfel s-a apucat să studieze toate marile cărți de bucate.
Cu toate acestea, tot nu reușea să gătească.
Credeți că s-a descurajat ? Câtuși de puțin ! Dimpotrivă, ȋi plăcea și mai mult să gătească.

“Sunt o tânără inteligentă, care am absolvit colegiul, ȋși spuse ea. Va trebui doar ȋn stare să-mi imaginez singură cum trebuie să procedez”.

Şi astfel a plecat ȋn oraș și și-a cumpărat cele mai bune balanțe de precizie, termometre și ceasuri cu semnal – ceea ce a făcut-o foarte fericită și sigură de ea.

“Ȋn fond – s-a gândit ea – orice lucru ȋn materie de gătit trebuie să se supună legilor logicii, chimiei și fizicii și, când este vorba de acestea, sunt mai bine ȋnzestrată decât a fost vreodată Savarin”.

Iată insă că ȋn ciuda acestei precizii, i-a trebuit atât de mult timp să gândească și să măsoare, ȋncât nu a reușit niciodată să ajungă la gătitul propriu-zis.

Ei bine, ȋn cele din urmă, biata fată a fost atât de decepționată, ȋncât a renunțat la gâtit și, ȋn schimb, s-a măritat. Şi, pe când privea la primul ei născut, stătea și se mira cum a reușit oare să creeze o ființă atât de complex și atât de minunată fără să fi folosit nici-odată vreo carte sau vreun instrument științific.

(Preluată de la Hans Selye / Ştiință și viață – Colecția Idei Contemporane 1984)

09.11 – 13 ani

Se implinesc astazi 13 ani de la evenimentul care s-a dorit, prin simbolistica aparte care i-a fost atasata, sa marcheze apocaliptic inceputul de mileniu III. Ceea ce a inteles orice om cu scaun la cap ca fiind cea mai mare pacaleala din istoria umanitatii, demolarea la comanda a celor doua turnuri ale WTC NY, anunta dupa parerea mea nu inceputul Apocalipsei ci sfarsitul unui imperiu, imperiul corporatist care si-a atins ca orice organism artificial contra naturii limita dupa care urmeaza implozia. Umanitatea are din fericire ca orice organism natural, propriile sisteme de autoreglare si este capabila sa invinga acest cancer care este pe care sa o distruga.

09.11 a facut mai actuala ca oricand si mult mai pregnanta afirmatia lui Andre Malraux: „mileniul III va fi unul spiritual sau nu va fi deloc”.

Intr-o epoca in care asistam cum in numele religiei sunt ucisi oameni ca vitele la abator, cand bisericile peste tot sunt zguduite de scandaluri incredibile, cand pe de-o parte asistam cum femeile sunt tratate ca fiinte sub-umane, iar pe de alta parte miscarile feministe promoveaza familia intr-o formula fara cap iar homosexualitatea si pedofilia devin din anormalitate o varianta admisibila a normalitatii, este clar ca lumina zilei ca dogma religiilor, indiferent care or fi ele, ca si dogma anti-religie, indiferent de forma pe care o capata aceasta, au un singur sfarsit previzibil: aceasta minunata creatie a divinitatii care este omul, isi pierde substanta divina si devine o sub-specie care si-a pierdut abilitatea de a gandi si de a iubi.

Singura speranta de supravietuire a umanitatii este intoarcerea la spiritualitatea care-i este proprie, la intelegerea faptului ca fiecare dintre noi suntem o parte din divinitate, tot asa cum sunt si toate celelalte elemente ce se afla in jurul nostru, vii sau ne-vii, cu care suntem si nu putem sa nu fim intr-o co-relatie fundamentala, dar din nefericire nu indestructibila. De aceea Malraux ne-a prezentat viitorul, devenit intre timp prezent, in aceasta alternativa: spiritual sau deloc. Daca nu reusim sa ne intoarcem catre noi insine, sa-L gasim in noi pe Dumnezeu, si nu reusim sa-L vedem in tot ceea ce ne inconjoara, ne vom distruge pe noi, vom distruge Umanitatea si vom distruge tot ceea ce constituie insasi Planeta Pamant.

15 blocaje ale gândirii negative

(sau Lista distorsiunilor cognitive)

1. Stilul de gândire de tipul “totul sau nimic”:
tendinţa de a aprecia lucrurile în culori extreme: alb-negru. Dacă un anumit lucru nu a fost realizat perfect, acesta va fi considerat un eșec. Astfel cel care-și propune să treacă la o planificare riguroasă a timpului, ȋn momentul ȋn care intervine un eveniment neașteptat, ȋși spune: „planul meu e complet compromis”. Gândul negativ ȋl supără atât de mult incât abandonează idea ȋnsăși de a-și organiza timpul.

2. Suprageneralizarea:
tendinţa de a considera că un eveniment negativ singular reprezintă un model care se va repeta la nesfarșit, utilizând termeni ca “totdeauna”, “niciodată”. Cel care ȋntâmpină un refuz la primul interviu iși va spune : “niciodată nu voi reuși să-mi găsesc un loc de muncă”.

3. Filtrarea mentală cu concentrare asupra negativului:
tendinţa de a alege un singur eveniment negativ și a se concentra atât de puternic asupra acestuia incât intreaga realitate devine deformată și ȋntunecată. Astfel, dacă un autor a auzit mai multe comentarii elogioase referitoare la cartea sa și doar unul negativ, el va fi obsedat zile ȋn șir doar de respectivul comentariu critic.

4. Desconsiderarea pozitivului:
tendinţa de a respinge toate experiențele pozitive, afirmând că acestea nu contează. Astfel, dacă un student obține o notă bună la un examen, ȋși va spune că e o ȋntâmplare, sau că sunt o mulțime care au obținut note mai bune decât el.

5. Desprinderea unor concluzii pripite:
se referă la interpretarea negativă a unor situații atunci cu toate că nu există suficiente date care să stea la baza concluziilor formulate.
In această categorie sunt incluse :
– citirea gandurilor: a conchide ȋn mod arbitrar că cineva îţi este ostil, fără să ai probe clare a acestui lucru.
– ghicirea viitorului: a prezice faptul că lucrurile vor lua o întorsătură nefericită.
Astfel, înainte de a da un examen, subiectul ȋși spune : “mai mult ca sigur nu o să reușesc să iau notă de trecere”.

6. Amplificarea:
tendinţa de a exagera importanța problemelor sau defectelor şi de a minimaliza calitățile sau oportunitățile.

7. Judecata afectivă:
tendinţa de a presupune că stările afective negative reflectă realitatea.
“Mi-e frică să ȋncep o afacere pe cont propriu. Asta înseamnă că este extreme de riscant să faci afaceri” sau :
“Mă simt incapabil să-mi propun niște obiective și asta înseamnă că nu sunt ȋn stare de nimic” etc.

8. Imperativele categorice:
tendinţa de a gândi că lucrurile trebuie neapărat să corespundă propriilor dorințe sau așteptări. Astfel, un tenismen campion ȋși spune, după ce a câștigat cu efort un meci foarte greu: “nu ar fi trebuit să fac atâtea greșeli”, sau un lider, după terminarea unui proiect, gândește astfel ȋn legătură cu echipa sa: “ar trebui să fie mulțumiți că i-am condus bine și ar fi cazul să mă omagieze și să-mi fie recunoscători”.
Afirmațiile de tipul “trebuie neaparat”, referitoare la propria persoană, generează culpabilitate și frustrare, ȋn timp ce același tip de afirmații cu privire la ceilalți sau la lumea inconjurătoare conduc la supărare și frustrare. (“Ar fi trebuit să mă asculte fără să pună atâtea ȋntrebări”)

9. Etichetarea
reprezintă o formă a tipului de gândire “totul sau nimic”. Astfel, ȋn loc să-și spună : “am făcut o greșeală”, subiectul iși adaugă o etichetă : “sunt un ratat”.
Etichetarea reprezinta o modalitate irațională de a gândi, pentru că oamenii nu pot fi identificați ȋn totalitate cu un tip de comportament sau cu rezultatul lor de moment. Oamenii reprezintă ființe reale, ȋn timp ce “ratații”, “frustrații” sau “nebunii” nu sunt altceva decat abstracțiuni care generează mânie, anxietate, frustrare și imagine de sine scazută.
Etichetele negative pot fi aplicate și altor persoane. Astfel, dacă cineva ne-a facut o nedreptate, avem tendința de a-l cataloga drept un om rău.

10. Personalizarea și blamarea
tendinţa de a te simţi responsabil pentru o situație pe care nu o controlezi pe deplin. Astfel, un salariat care este pus pe lista de concedieri din motive de restructurare a companiei, ȋși poate spune : “dacă aș face ore suplimentare poate că aș fi păstrat de patron”. Exista ȋnsă și persoane care procedează invers, blamându-i pe alții sau ȋmprejurările pentru necazurile lor și ignorând modul ȋn care ei au contribuit la apariția problemelor respective. “Ce rost are să mă chinui să-mi fac treaba bine când firma e condusă aiurea !”. Blamarea altora nu dă rezultate bune, pentru că persoana blamată se va simți transormată ȋn “țap ispășitor” si va avea tendința de a arunca ȋnapoi vina asupra celui care a blamat-o.

11. Realizarea unor comparaţii inechitabile:
a se compara în permanenţă numai cu persoane care au performanţe superioare lui. Astfel un stagiar ȋși va spune: “trebuie să-mi caut alt loc de muncă pentru că aici sunt unii mai buni decât mine”.

12. Orientarea plină de regrete către trecut:
a fi blocat de o nereușită din trecut, cu implicații ȋn situația prezentă, nereușită pentru care te consideri responsabil și a nu reuși să o depășești retrăind momentul respectiv, imaginându-ți soluții ipotetice care te-ar fi condus la un rezultat pozitiv, ȋn loc să te concentrezi pe prezent și pe soluții adecvate prezentului

13. Orientarea “ce ar fi dacă”:
tendința de a căuta variante fără sfârșit pentru o problemă cu care ești confruntat fără a avea puterea de a alege o cale de acțiune sau nefinalizarea unei acțiuni pentru a ȋncerca și o altă cale, ȋnainte de a avea niște rezultate.

14. Respingerea contraargumentelor:
incapacitatea de a accepta idea că o problemă poate avea mai multe soluții de rezolvare, nu ȋntotdeuna cea pe care ai ales-o fiind cea ideală, de aici lipsa deschiderii către dialog și implicit lipsa disponibilității pentru a accepta păreri diferite de a ta, chiar dacă sunt bine argumentate.

15. Intoleranţa la frustrare:
lipsa capacității de a te detașa de consecințele unui eveniment sau ale unei situații ce-ți sunt potrivnice și care-ți crează un sentiment de frustrare.

Henry Kissinger dixit: Israelul nu va mai exista in 10 ani

„The New York Post” îl citează pe Kissinger integral:
„Peste 10 ani, Israelul nu va exista”.
Afirmaţia lui Kissinger este directă şi fără echivoc.

Israelul nu este decat unul dintre punctele de conflict de pe mapamond.

Cauza nu este Israelul ci cu totul alta. Diferenta intre acest LOC si altele

este ca acolo se intalnesc intersele celor 3 mari religii monoteiste, deci

ale celor 3 mari organizatii ce se ascund in spatele acestor 3 religii –

biserica crestina (care de fapt sunt mai multe, dar cea mai importanta

in acest conflict este biserica catolica), islamul (care si el inseamna de

fapt vreo cateva biserici independente, fiecare cu interesele ei) si evreii,

care sunt un caz special intre natiile lumii – ei nu sunt o natoie ci se identifica

cu insasi biserica lor, cu religia lor, de aceea si par sa fie cauza prima a

problemei, pentru ca din cauza asta sunt cei mai vizibili.

Atata timp cat se va face identificarea natiune – stat – biserica Israelul

va constitui o problema pentru toata lumea dar in primul rand pentru evrei.

Atata timp cat vor exista religii organizate sub forma unor biserici cu

ierarhii pamantene ce nu au nicio legatura cu vreun dumnezeu, neavand

alta ratiune a existentei decat conservarea si cresterea puterii si averilor

deja fabuloase, vor exista conflice eterne intre aceste organizatii.